REFLECTII CALUGARESTI
de Monahul Nicolae Steinhardt

1. As spune fratilor mei întru calugarie: nu fiti habotnici, nu fiti tipicari. Sau fiti, daca asa va este firea: dar cu masura, stapâniti-va, înfrânati-va de la un zel care când se împauneaza risca a se apropia de fariseism. Straduiti-va sa întelegeti ca Hristos nu a venit în lume ca sa întemeieze o noua religie, înca o religie, ci sa ne descopere un nou mod de viata (a way of life se spune în presa si literatura anglo-saxona si în cea occidentala în general). Crestinismul astfel, mai ales, îl concep: ca mod de viata cu totul nou, cu totul original, de origine vadit suprapamânteasca. El trebuie învatat în scoli de catre viitorii teologi si teologhisit de preoti; ceilalti (ba si specialistii de mai sus) trebuie mai ales sa-l traiasca, sa-l puna în practica. Crestinismul este dintre substantele care in vitro se vestejesc, care propasesc si prolifereaza numai in vivo.
Le-as mai spune: partea grea la manastire nu-s posturile, metaniile, ajunarile, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu, cu adevarat greu este, ca în orice obste închisa, sa traiesti în pace si armonie cu ceilalti vietuitori, sa le înduri felul particular de a fi, a se purta, a trai, sa le rabzi inevitabilele ticuri, manii, reactii instinctuale, sa te insensibilizezi cât priveste propriile-ti reactii nervoase la mediul înconjurator. Relatii interumane, iata piatra de încercare! Dragostea frateasca ori macar bunavointa, rabdarea, îngaduinta si vointa (iar dam de ea!) de a pastra prietenia între frati: acestea dovedesc autenticitatea unei trairi crestine, unei vocatii monahale … Numai ele omologheaza folosirea denumirii de „manastire”. De nu, totul nu-i decât parada si panorama. Si sunt, însusirile mentionate, doar ascultarea cuvintelor Domnului: „Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa sa va iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii”(Ioan 13, 34-35). Nimic, nici o însusire oricât de înalta, nici o asceza, nici o stiinta teologica, nici o nevointa, nici o mucenicie nu pot înlocui aceasta porunca absoluta.
Si as adauga: daca nu puteti, daca dragostea nu va este accesibila, macar stapâniti-va nervii si mânia, macar purtati-va ca si cum ati iubi - ca si cum, als ob zic filozofii germani - e si aceasta o modalitate acceptabila, de ordin inferior fireste, însa cu sorti de a fi premergatoare a formei superioare si a se preface cu vremea în iubire, fiind un caz al procesului calificat de Constantin Noica: devenire întru fiinta.
2. În predici (mai cu seama), în articolele teologice (de asemenea) sa nu savârsim grava eroare de a confunda platitudinea stilistica cu ortodoxia. Demonul lozincariei si al stereotipiei ecleziastice este la fel de real si de virulent ca geamanul sau din literatura; pândeste pe toti arhiereii, preotii si monahii, umblând fara odihna si cautând pe cine a înghita, sa compromita, sa sterilizeze. Cele mai bune si mai frumoase simtaminte ori mai frumoase învataturi sunt anihilate de tipizarea verbala, care-i simptom de lene, frica si uscaciune a inimii. Tot atât de dusmanoase sunt stilul pilduitor - edificator - onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comoda de a reduce predica la repetarea Pericopei evanghelice. Cazania e frumoasa, dulce si îmbietoare, totusi nu poate înlocui cuvântul viu. Sa nu ne fie teama a gasi metafore originale, a folosi o vorbire pitoreasca, pe sleau, pe întelesul tuturor, a înlocui cenusiul tern al atâtor predici morocanoase cu vioiciunea culorilor puternice. Nitel fauvism n-ar strica, cutez sa afirm facând o fulgeratoare incursiune în domeniul artelor plastice.
3. Strâns legata de napasta platitudinii si a vorbirii standardizate aflam urgia ramânerii în urma, a zabovirii în trecute vremi, adica predicilor care uita ca se adreseaza unor contemporani, iar nu unor credinciosi de acum câteva decenii ori veacuri, de nu si milenii. Pildele, exortatiile, sfaturile, mustrarile se cuvine sa fie mereu actualizate. Acesta-i adevaratul aggiornamento! Dogma este ce neclintita, nu imagistica, nu captarea, dupa cum în viata profana morala nu se schimba, dar sensibilitatea poetica ia mereu alte înfatisari si dialogheaza cu alte regiuni ale sinei. Nu trebuie trecut cu vederea ca fiecare epoca istorica îsi are pacatele ei predominante; acestea se cade a fi combatuta, nu altele vechi, cazute în desuetudine, atenuate de mersul înainte al istoriei. Actualizarea pildelor si a temelor poate singura feri cuvântul de învatatura, de caderea în monotonie si plictis si de transformare a sa în osânda pentru enorie. Cel care vorbeste în penultimul deceniu al veacului al XX-lea nu se poate referi la aceleasi pacate, naravuri si situatii ca Sfântul Ioan Gura de Aur, Veniamin Costache ori Antim Ivireanul. Sunt, acum, alte boli, alte racile, alte primejdii, alte ispite! Pe acestea trebuie sa le avem în vedere daca vrem sa fim ascultati cu adevarat (iar nu din obligatie si politete si cu mâini discret duse la gura spre a tainui cascatul), urmariti cu atentie si, dupa iesirea din biserica, socotiti drept dascali utili, nu drept roboti si portocale mecanice. … Monahii si preotii de mir sunt deopotriva datori sa cunoasca nevoile, greutatile si necazurile zilelor noastre, sa le vorbeasca ascultatorilor ca un contemporan al lor, nu ca o mumie, ca o fantoma, ca un patefon. Calugarilor nu li se cere sa fie la curent cu filmele, comediile si meciurile radiodifuzate sau televizate, dar le revine datoria de a fi perfect informati despre durerile si suferintele celor „din lume”.
Modul de vorbire al monahului sa nu fie distant, mândru, „oficial”, adica sleit, adica sterp. Nu asa a vorbit Domnul, ci mereu prietenos, apropiat, cu imagini clare si mai toate extrase din viata de zi cu zi a pastorului, a plugarului, a pescarului, a vierului si omului de rând.
4. Habotnicia strâmta si zavorâta în sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate. Adevaratul monah nu se cunoaste dupa lungimea ravasita a barbii ori dupa necuratia vesmintelor, chiliei, privatilor. Am oare drept ideal pe monahul dichisit si spilcuit? Aida de, aceasta-i replica de argutie avocateasca, întelege oricine ca grija de curatenie nu-i totuna cu fandoseala.
Murdaria poate fi o nevointa, ca atâtea altele, dar numai strict personala, ea nu se bucura de valoare obsteasca. Spre a se învrednici de nobilul calificativ de nevointa, de jertfa, trebuie mai întâi sa nu izvorasca din lene si neglijenta, ci sa se datoreze unor consideratii si convingeri principiale, cu alte cuvinte sa implice o renuntare: sacrificarea dorintei firesti a omului de a trai în curatenie. În al doilea rând este neaparat necesar sa se tina seama:
a) de spusa Domnului ca în casa Tatalui Sau multe locasuri sunt (Ioan 14, 1);
b) de principiul libertatii care este însasi temelia crestinismului.
Nimeni nu vine cu sila la Hristos, nimeni nu poate impune altuia punctul sau de vedere. Calugarul doritor a practica nevointa nespalarii o va putea face asupra-si în cadrul chiliei sale. Dar nu o va putea raspândi cu otuzbirul si în jurul sau, adica a o preface în regula pentru altii care, ei, nu considera calea murdariei ca ducând fara gres la izbavire. În locurile de libertate, deci, în salile comune, la trapeza, la cuhnii, la vesmântarie, la privati regula va fi respectarea riguroasa a curateniei. Nicicând nu va putea fi invocata aici autoritatea murdariei. Fiecare slobod e sa-si aleaga mortificarea socotita a fi mai adecvata, caci în casa Tatalui multe locasuri sunt si nici un muritor nu are caderea sa atribuie unei anume (relative) modalitati de patimire caracter de generalitate si preeminenta.
Cât priveste spalarea trupului este nimerit a ne aminti cele spuse de Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Romani la capitolul 14. Nespalarea nu-i câtusi de putin dovada de îmbunatatire duhovniceasca deoarece apostolul neamurilor arata (14, 14) ca nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeste ca e ceva întinat, pentru acela întinat este. Pentru acel care nu socoteste ca a te spala si îmbaia e o întinare, spalatul nu-i pacat, iar murdaria si jegul nu-s acte chezasuitoare de mântuire.
Tot la capitolul 14, Pavel mai scrie (v. 3 si 6): „Cel ce manânca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu manânca, iar cel ce nu manânca sa nu osândeasca pe cel ce manânca, fiindca Dumnezeu l-a primit” si „Cel ce tine ziua, o tine pentru Domnul; si cel nu tine ziua, nu o tine pentru Domnul. Si cel ce manânca, pentru Domnul manânca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu manânca, pentru Domnul nu manânca si multumeste lui Dumnezeu”.
Cu spalatul prin urmare e ca si cu mâncarea ori cu sabatul: cine nu manânca ori tine sabatul sa nu osândeasca pe cel care manânca ori nu tine sabatul. Iar cel care nu socoteste lautul a fi pacat, sa se spele si sa multumeasca lui Dumnezeu si sa nu se sinchiseasca de mutrele acre si ofuscate ale vrajmasilor apei si sapunului. Am întâlnit monahi care nu se spala, dar îsi dau cu parfum ori cu apa de colonie ca sa acopere putoarea trupului. Asta îmi aduce aminte de o spusa din Pateric: decât sa te lauzi ca postesti mai de folos îti este tie sa manânci carne de trei ori pe zi. Tot asa: decât sa întrebuintezi parfumul ori colonia mai bine fa baie de trei ori pe zi.
Tin sa observ - în aceeasi ordine de idei - ca Domnul a spalat picioarele ucenicilor Sai, ba le-a si grait: Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decât picioarele, caci este curat tot (Ioan 13, 10) - de unde reiese ca Hristos nu opreste nici spalatul nici îmbaierea. Iar pe Simon leprosul îl cearta ca nu I-a dat apa sa-si spele picioarele (Luca 7, 44). Pe iudei îi învinovateste ca fac din spalarea mâinilor înainte de masa un ritual; nu masura de elementara igiena o respinge El. Cât despre interdictiile din secolele II-IV, au în vedere termele greco-romane si promiscuitatea lor, nu spalarea în sine.
5. Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios si-mi pare stupid, iar faptul ca-i adoptat de unii calugari crestini (foarte putini la numar, dupa cât îmi pot da seama) nu mi-l face câtusi de putin mai simpatic. Simt, dimpotriva, ca monahul zelator al fanatismului fundamentalist nu-i decât un crestin în travesti si un ortodox strain de credinta pe care, pasamite, o profeseaza si o marturiseste, dintotdeauna cunoscuta pentru statornicia ei dar si pentru sila ei, fata de ce nu tine de blândetea crestina si de stramoseasca dreapta socotinta. Sa-mi fie permis a ma referi la celebrul caz Dreyfus din Franta de la sfârsitul veacului trecut (XIX). Pui la îndoiala onoarea unor ofiteri francezi? Era întrebat cel care, convins ca regulile procedurale ale oricarui proces penal nu fusesera respectate, punea sub semnul întrebarii valabilitatea sentintei de condamnare a capitanului Dreyfus. Eu unul as fi raspuns asa: nici gând, cu totul altceva pun la îndoiala: calitatea de ofiteri francezi a unor oameni care nu respecta prevederile legii procedurale si hotarasc o pedeapsa osebit de grava în temeiul unui dosar secret. Îi aseman cu martorii unui duel unde nu s-a vegheat la aplicarea întocmai a ceremonialului; daca se întâmpla sa moara unul din combatanti, cred ca se cuvine sa fie dti în judecata pentru asasinat.
Fanatismul fundamentalist - care vadeste deopotriva rautatea, ridicolul si neghiobia - întotdeauna duce la erezii, schisme, sectarism, suprematia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste (stilistii) si compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios. Întotdeauna l-am preferat pe Zosima lui Terapont.
Calugarul îmbufnat, oricât i-ar fi barba de lunga si de salbatica, iar reverenda si rasa mânjite, nu-i nici el calugar decât de ochii lumii.
6. Pe chipul calugarului e bine sa se poata citi, deopotriva, blândetea, bucuria, smerenia si nobletea.
Iar cât priveste purtarea sa si atitudinea fata de cele ce se petrec în juru-i (în imediata-i apropiere sau mai departe), se cade sa nu uite ca sa fi crestin nu înseamna a da dovada numai de blândete, ci de fermitate si curaj. Curajul e o virtute crestina esentiala. Apar, pâna si în viata cea mai retrasa si mai desprinsa de cele ale lumii, momente când devine obligatoriu sa te pronunti: sa arati de ce parte esti si ce gram porti. Atunci (iar pilde avem din belsug în perioada prigoanei politeiste ori a împaratilor iconoclasti) calitati dominante ajung acestea: curajul, demnitatea, nesovaiala; modelul în asemenea împrejurari sa fie blândul Iisus mergând netemator si dârz catre Golgota. Trupul da, se prabuseste sub povara crucii; dar forta morala (omeneasca) nu se lasa învinsa.
Astfel, arta de a fi calugar se confunda cu (deloc usoara) îmbinare a dulcetii cu asprimea, a molcomelii cu taria, a supunerii cu neclintirea.
7. Nu ascund nici faptul ca am parerea mea (cu totul personala) despre nebunii pentru Hristos, de rusii (la care proliferau) numiti iurodâvâi.
Îi privesc cu mare si grava rezerva.
Mai întâi pentru ca facerea lor este curata fatarnicie si total neadevar. Nu-s nici nebuni, nici smintiti, nici nerozi. Se prefac ca sunt. Asta-i minciuna si farsa. Adevaratu-i ca, spre deosebire de farisei (si emulii lor) care se pretindeau (ori se pretind) mai buni decât erau (sunt), nebunii pentru Hristos se complac în a nu se fali, ci a se arata mai rai, mai natângi, mai vrednici de scârba si dispret decât sunt. Dar în amândoua cazurile, situatia e una si aceeasi: neadevarul. Si unii si altii joaca teatru. În feluri diferite, dar tot cabotini sunt.
Apoi: este oare minciuna (fie ea cauza mortificare pentru actor) un mijloc de a-L slavi pe Hristos? Asa oare sa-I dam cinstire, prefacându-ne, înselându-i pe cei din jur, vadindu-ne preferinta pentru rolul de mascarici? Sa fie aceasta jertfa cu buna mireasma si placuta unui Dumnezeu care nu este al neorânduirii?
În al treilea rând (si aici dam de esenta, de nucleu, de punctul sensibil si grav): nebunul pentru Hristos se preface natâng, ticnit, buimac, nesuferit spre a-i exaspera si scoate din sarite pe fratii sai si a fi insultat, batjocorit, prigonit si ocarât de ei. Altfel spus, îi incita la pacat spre a-si asigura lui si martirajul si mântuirea. Ce fel de izbavire e aceasta la baza careia sta provocarea la pacat a semenului tau? Asa vrei sa te mântui, calcând în picioare sufletul si soarta vesnica a celorlalti?
Iurodâvâiul se asteapta (doreste, sconteaza) sa fie bruftuit, jignit, dispretuit, facut troaca de porci si tratat ca pleava omenirii. Altminteri tot jocul lui si-ar pierde rostul, nu i-ar mai aduce nici un câstig. Tare ma tem ca nu în felul acesta doreste Hristos sa ne vada luptând catre desavârsire! (Fericita Tereza din Avila: nebunia Evangheliei e o nebunie calma nota infrapaginala).
Orice ins, ne învata Dostoievski, are dreptul la fericire. Dar nu pe seama si spre ponosul si paguba altuia. Sa si-o faureasca singur, de poate, nu pe calea exploatarii aproapelui sau; adica prin furt, adulter, înselaciune, denunt. Cu atât mai vârtos nu facându-l, prin provocare si ispitire, sa cada în pacatul mâniei, insultarii, dispretuirii.
Mai exista - lumeste vorbind - pericolul ca „nebunul” tot jucând teatru sa ajunga a-si pierde întru adevar mintile - de tot ori în parte -, sa i se prefaca jocul în narav. Asa au patit multi dintre tinerii populisti rusi trimisi sa faca propaganda la sate, prin cârciumi: au devenit ei însisi alcoolici.
(Pe nebunii pentru Hristos, pe intransigentii nespalatului, pe sâmbatari, pe stilisti, îi vad ca pe niste naivi, niste reductionisti, niste simplisti. Din pogorârea Fiului lui Dumnezeu pe pamânt, din toata învatatura lui Hristos, din Decalog, din Fericiri, din Predica de pe munte, din parabole, din jertfa de pe cruce, ei atât au înteles si au retinut: circul, jegul si scârnavia, „sfântul calendar”, suprematizarea numaratorii ordinale (ziua a saptea - sâmbata) în dauna numaratorii semantice (sabatul - zi de odihna)).
8. Calugaria e ostasie, deci tinuta, demnitate. Sa nu uitam ca suntem slujitorii, „prietenii” unui mare Senior, unui Cavaler care ne-a lasat drept mostenire discretia (când postim, când ne rugam, când facem milostenie), iertarea, puterea de a uita raul ce ni s-a facut, nobila putere de a ne ruga pentru cei ce ne urasc, darnicia, sila de contabilitate si socoteli, de grija pentru banuti si paralute, care când Iuda si apostolii toti s-au indignat ca se risipeste bunatate de mir în valoare de 300 dinari i-a dojenit si învatat a deosebi risipa de jertfa, care lui Iuda i S-a adresat cu apelativul „prietene”, care nu a tremurat si nu a bolborosit vorbe de scuza în fata sinedriului ori a dregatorului, care mereu a daruit si rasplatit boiereste, clatinat si îndesat, har peste har, însutit, înmiit, a înmultit pâinile, pestii si vinul, a binecuvântat si a iubit belsugul. Calugarul nu poate, prin definitie, sa fie zgârcit, meschin, îngrijorat, alarmat. Degajarea si detasarea sunt doua mari virtuti monahale, carora li se adauga, - paradoxal - dragostea de viata (adica de Dumnezeu) si netemerea de moarte (adica de despartirea sufletului de trup). Celor din tagma aceasta nu le este îngaduit a se vaieta, a geme, a regreta bunurile pierdute, lor se cade sa le fie mereu la îndemâna fraza lui Eugen Ionescu (acum împacat cu Dumnezeu): „Sa fim oricând în stare sa pierdem totul de la o clipa la alta”. Calugarul, desigur, e si el boier în felul sau, caftanit ca atare prin dragostea si harul lui Hristos. Si nu-i strica sa-si repete cuvintele rostite de Al. O. Teodoreanu fostului cleric Damian Stanoiu (care se indignase ca-n vitrina unei librarii cartile sale fusesera asezate mai la margine decât ale lui Pastorel): Arta, sa sti domnia ta, Parintele, ca e boierie. Asa si monahismul: boierie este!
9. În controversa liberului ori servului arbitru si cu privire la argumentul olarului folosit de Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Romani (9, 18 si urm.) si apoi reluat de augustinieni si protestanti: „Oare faptura va zice Celui care a facut-o: De ce m-ai facut asa? … Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeasi framântatura sa faca un vas de cinste iar altul de necinste?” Nu i se poate raspunde: oare Dumnezeul nostru care Si-a trimis Fiul în lume ca sa fie rastignit pentru mântuirea noastra e un olar nepasator si un fabricant de unelte neînsufletite sau e Dumnezeul iubirii si facatorul unor fapturi carora le-a dat suflare de viata din chiar suflul Sau?
Iar lui Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, din familia lui Ram, care pune autoritar capat lungii discutii dintre Iov si prietenii sai, proclamând (Iov 32 si urm.) atotputernicia arbitrara a lui Dumnezeu si dovedind ca El nu da socoteala nimanui de toate câte face, nu i s-ar putea prezenta respectuoasa observatie ca pare a fi preînchipuit zicerea: „când vorbesti cu mine, sa taci din gura”?
Calugarul, cred, dispune de doua mari daruri: slujba miezonopticii si o acuta senzatie (cu totul ne-augustiniana, neprotestanta) a liberei capacitati de alegere între bine si rau. Solutia ortodoxa a mântuirii (har + credinta + fapte bune) i se arata, pe masura ce traieste mai multa vreme în manastire, a fi conforma cu dreptatea, cu adevarul, cu dreapta socotinta.
Momentul cel mai frumos al vietii calugaresti - si acel cu adevarat propriu ei - îl simt a fi al miezonopticii. Dulceata Sfintei Liturghii o putem gusta în orice biserica, de manastire ori de mir. Miezonoptica însa e bucuria, taina si centrul orarului calugaresc. E apanajul nostru, ceasul nostru de Singuratate si Solemnitate, acela când ne banuim în nelumesc, totusi cu adevarat de straja si de veghe pentru lume.
10. Înca o definitie a monahului: e omul care nu e niciodata multumit cu sine.
Alta definitie: calugarul e omul îndeosebi stiutor si realist.
Din pricina pacatului stramosesc, el stie ca în tot insul exista nu numai o farâma de suflet divin, ci si un cert impuls demonic. Cunoasterea aceasta îi asigura o superioritate mintala asupra multor artisti, savanti si gânditori naivi si nestiutori, care plutesc în ceea ce am putea numi irealitatea imediata.
11. Comunicativitate:
La catolici altarul e deschis. La noi, închis. Sensibilitatea noastra mistica s-a obisnuit cu iconostasul despartitor dintre naos si altar si gândim ca e mai bine sa fie asa.
Odata însa ce Sf. Liturghie a fost savârsita în taina, zidul despartitor dintre clerici si mireni nu mai are nici o noima. Între ei relatiile cata a fi acum bazate pe comunicativitate, ceea ce în multe cazuri nu are loc. La Rohia, din fericire, se practica o calda si continua comunicativitate între personalul preotesc si mireni: nu numai la spovedanie, ci si la primirea pomelnicelor, în conversatii, în lungi convorbiri duhovnicesti … E o forma de activitate misionara, legata de ideea (binecuvântata) a participarii slujitorilor altarului la viata de toate zilele a credinciosilor. Doar si unii si altii fac parte din Trupul mistic al lui Hristos.
Sa repet o remarca mai veche facuta cu privire la Mircea Eliade, pe care, din pricina harniciei lui fara pereche si a programului de lucru ce-si impunea fara crutare, reducându-si asemenea unui calugar ascet somnul la cel mult trei ori patru ore din ciclul diurn-nocturn, l-am denumit „monahul mirean”. Am enuntat atunci ca adevarata trasatura cu totul proprie calugarului nu este - cum gândesc mai multi oameni - credinta, pe aceasta o au si multi mireni, ci un amestec de vointa (de fier), de rabdare fara margini, de rezistenta (neobosita) la frecusul de zi cu zi al vietii de manastire (monotona si extenuanta). Anii mei de calugarie mi-au confirmat pe deplin parerea. Calugarul acesta chiar e: un om cu vointa otelita, rabdare de neînvins, hotarâre de nezdruncinat. Cel mai judicios el poate fi asemuit nu unui înger în trup, ci unui sportiv în perioada de cantonament sau unui ostas în perioada de instructie. Aptitudinile lui de baza, de aceea, sunt: sanatatea, puterea de îndurare, renuntarea la susceptibilitati, capacitatea de calire a caracterului. Am scris ca monahismul este echivalentul (moral) al temperaturii de 300 milioane grade. N-am mintit. Dar si mai bine, mai plastic, mai usor de realizat este a zice: monahul e o tija de otel fierbinte, acum scoasa din cuptor, o para de foc (de fapt) brusc scufundata în apa înghetata. Credinta - ca si postul, metaniile etc. etc. - lucrul de la sine înteles, ferice si usor. Dar viata manastireasca concreta, cotidiana e lupta, cantonament, calire, strunire. Bulldog training, zic englezii: educatie de câine mops care, minune, va trebui la sfârsitul dresurii sa se dovedeasca porumbel.
(Dar, atunci, cu isihia cum ramâne? Ei, neîntelegerea provine din faptul ca fericirea noi o socotim ca pe rezultanta unor anumite situatii si bunuri, în vreme ce, întocmai ca harul, e daruita fara de îndeplinirea anumitor conditii, e stare acauzala, o surpriza, un dar ceresc, o izbucnire, o raza picata de sus. Cu tendinta, ciudata, de a coborî de preferinta în perimetrul locurilor de stradanie numite manastiri, desi mai stiintific ar fi câmpuri magnetice atragatoare de euforitoni).
Si mai vreau sa fac referire la convorbirea dintre Sf. Antonie cel Mare si diavol, odata, dupa ce, constatând satana ca nu-l poate spaimânta si birui pe vajnicul schimnic, a stat la taifas cu el. Sfântul îl întreaba pe Scaraotchi daca-s multi calugari în iad. Calugari?! Face interlocutorul Sfântului; nu sunt!. Cum asa, se mira Antonie, doar au fost si monahi nevrednici. - Nu-i nici un calugar, afirma din nou celalalt. - Poate ca sunt si nu-i sti tu, staruie Antonie. - Pe toti îi stiu, nu poate fi vreunul despre care sa nu fiu informat! Iar sfântul se tot mira si minuneaza. - Aha! Striga deodata vrajmasul, stiu la ce te gândesti: la oamenii aceia îmbracati în negru de sus pâna jos, purtând un soi de tichie pe cap si un val deasupra-i. Da, din aia, da, avem o multime, de oameni în negru nu ducem lipsa, dar calugari, sa sti, calugari nu avem macar unul.
Purtatori de haine negre, de camilafca si culion ce ne aflam, sa ne straduim a fi calugari. Severi cu noi însine, buni si îngaduitori cu ceilalti, discreti cât priveste stradaniile si nevointele noastre, veseli, blânzi, politicosi: smeriti mai ales. Dar nu si prosti, întelegând ca viata e lucru gingas, iar calugaria si mai si; facându-ne din dreapta socoteala si din relativismul celor lumesti o lege, fericiti dar nu siroposi, neclintiti în credinta, nu si intoleranti, însa constienti de importanta si dificultatile mentinerii unor relatii cordiale cu ceilalti frati si prin urmare decisi a ne vadi nu mai putin destoinici diplomati decât Metternich, Talleyrand, Vergennes, Bismark si Titulescu; aareciem disciplina, mustruluiala de sine, sila de autocompatimire si bazaconii; poate si oarecare doza de tamaduitor cinism; noi stim ca de buna voia noastra ne-am legat la cap fara sa ne doara capul si ca sub reverenda si rasa purtam zale si armura de buni ostasi ai neînfricatului Hristos, Care si El S-a urcat vitejeste si nesilit pe cruce spre a birui rautatea, prostia, iadul, bezna si moartea: principalele ipostaze si unelte ale slutei - grotesti demonii.
12. Ideea calugariei ca ostasie ma obsedeaza.
În Colonelul Chabert, Balzac, prin intermediul personajului titular al povestirii, stabileste o similitudine între viata militara si calugarie.
Cu adevarat poate oricine constata ca în amândoua institutiile - ostaseasca si monahala - precumpanitoare sunt: disciplina, regulamentele, orarul tipicul, formele, ceremoniile. Cu adaosul ca viata calugareasca e mai severa decât cealalta si se desfasoara la un grad de intensitate militara mai ridicat. Caci vrajmasul nu deseori cotropeste tara si razboiul constituie o exceptie, în vreme ce „razboiul nevazut” al monahilor e neîntrerupt, diavolii dând permanent atac. O manastire, spre deosebire de un regiment, traieste numai în alerta; aici starea de asediu e regula, nu exceptia. Calugarii se afla mereu în tinuta de campanie, încinsi si gata de lupta (ca iudeii în seara de Pasti: gata de drum); stau neîncetat de straja; se aseamana sportivilor în cantonament. Calugaria, luând aminte la neadormirea diavolilor, e o „militarie” mai strasnica decât cealalta, asprimea si stradaniile pe care le presupune sunt superioare celor ce revin militarilor propriu-zisi.
Ne mira existenta ordinelor medievale cavaleresti-calugaresti, ca teutonii, ioanitii, templierii? Nu-i totusi nimic mai firesc decât ivirea lor; si mai logic. Cele doua ipostaze sunt osmotice, pot coabita fara gres; sunt perfect paralele, afine, geamane. Calugaria e - per excellentiam - viata militara, iar calugarul mai presus de orice „un bun ostas al lui Hristos”.
Aceeasi grija pentru „tinuta”, acelasi simt al raspunderii, aceeasi nevoie de curaj, perseverenta, supunere. Aceeasi „taiere a voii”, acelasi impact al unei vieti comunitare. Sinele (self-ul spun englezii) e deopotriva înfrânt si exaltat, mentinut în conditie slujitoare si eroica. Slujirea exaltata, dar disciplinata e lozinca amânduror tabere. În cartile religioase cuvântul „vrajmas” apare de cel putin tot atâtea ori ca si termenul „inimic” (asa e corect, de la latinescul „inimicus” - dar forma inamic s-a impus în limbajul curent) în cele militare. Catre acesta, catre vrajmas, sta atintita privirea si trezvia monahilor, cu el poarta nevazutul razboi care-i însasi esenta starii pe care au adoptat-o si rostul întregii lor activitati.
Întocmai ca viata militara, calugaria îsi are maretia, dar si acele servituti despre care a scris Alfred de Vigny (servitudes et grandeurs militaires). Biruirea frecusului cotidian e probabil partea cea mai grea a situatiei în ambele cazuri, întrecând eroismul pe câmpul de lupta ori sfintenia vietii. Acestea, eroismul si sfintenia, se întâmpla sa tina de chiar firea insului si ca atare nu sunt „grele”. Dar lupta de zi de zi cu tipicul si stapânirea de sine în relatiile (sartriene) cu „ceilalti” reprezinta, gândesc, partea „eroica” (si meritorie) a celor doua profesiuni.
Nu-i câtusi de putin probabile ca prestigiul de care s-au bucurat de-a lungul vremilor si se mai bucura înca uniforma militara ori rasa calugareasca sa fie datorat unor superstitii. El provine desigur din straturi mai adânci ale psihiei, manifesta uimirea fata de oameni care izbutesc sa se înfrânga pe ei însisi, sa-si impuna un mod de viata riguros si independent de impulsurile si capriciile temperamentului individual. Juramântul ori votul odata depus, militarul si calugarul nu-si mai apartin lorusi pe de-a-ntregul, s-au „rânduit”; obiectul slujirii nu mai este eul, ci o entitate care depaseste limitele individualitatii.
Militarul si calugarul u de luptat cu „vrajmasul”, dar în primul rând si cu osebire au de învins dusmanul launtric, „eul” care concepe slobozenia numai sub forma deplinei zbenguieli si nutreste oroare fata de orice îngradire.
În cele din urma, militarului si calugarului li se cere a fi „mereu gata”: a lupta, a rezista, a sfida înfrângerile, a gasi solutii adecvate feluritelor moduri de atac. Obligativitatea aceasta le da o acuitate a firii care o întrece pe a mireanului (civilului). Viata militar-calugareasca e de aceea mai eroica, mai expusa primejdiilor. Formula nietzscheana tradusa în italieneste - vivere pericolosamente - rezuma doua moduri paralele de viata.
Poate ca mai drept ar fi sa desprindem riscul, lupta, vitejia în orice viata omeneasca doritoare a transcende oricât de putin trairea strict trupeasca, straduindu-se a-i afla un sens, o noblete. Vedem cu ochii nostri trupesti, vedem în juru-ne o masa cenusie de oameni; cu acei cugetatori ai inimii reperam nenumarati eroi si sfinti necunoscuti. Modesti, anonimi, nu poarta straie deosebitoare. Sa-i salutam plini de smerenie, în cuget si-n simtire, pe acesti frati ai nostri stiuti numai de Dumnezeu.